Joi, 9 septembrie 2021, în curtea Casei Avramide din municipiu, începând cu orele 18.00, a avut loc lansarea volumului de debut al doamnei Valeria Hogea, volum intitulat Vulturul cu soarele în ochi (264 de pagini, 2020, Editura Ex Ponto, Constanța) cu un cuvânt înainte intitulat Sub semnul destinului?!, aparținând distinsei profesoare Floarea Calenic și o prezentare pe coperta a IV-a scrisă de cunoscutul scriitor constănțean și prieten al Tulcei și tulcenilor, domnul Ovidiu Dunăreanu. Ocrotitor, ca de obicei, primarul Constantin Hogea a moderat discuțiile. Au luat cuvântul, au recitat (Petru Țincoca) și au făcut prezentări (Suzan Mehmet, Floarea Calenic), precum și, desigur, autoarea. Am aflat rând pe rând câteva lucruri interesante, fie de la doamna Valeria Hogea, fie de la ceilalți vorbitori și anume: primul roman, autoarea Vulturului …  l-a început în liceu, dar el a rămas neterminat, în acea lume; scrie și poezii, din care a citit colegul meu, Pit; un volum de nuvele stă și el să apară, căci romanul lansat joi, 9 septembrie 2021, a fost tipărit încă de prin primăvara anului 2020 dar, din motive de pandemie, nu a prins momentul oportun pentru lansare. O analiză minuțioasă a făcut volumului Valeriei Hogea cea care i-a fost dirigintă, doamna profesor Floarea Calenic. Ca de la autor la autor, ca de la scriitoare la scriitoare, Suzan Mehmet a întâmpinat-o pe Valeria Hogea la intrarea în camera spiritului literar al Casei Avramide:

„Îmi place să cred că fiecare carte este un fel de călătorie, o căutare personală a identității și a sensului. Poate să fie adevărat sau poate că este altfel. Dacă mă gândesc ce a vrut să ne spună doamna Valeria Hogea cu titlul acestui volum de debut, Vulturul cu soarele în ochi, înțeleg că nu prea a fost o călătorie confortabilă și că i-a trebuit destulă putere și șansă ca să străbată acest parcurs, până aici, în curte la domnul Avramide. Presupun că ceilalți vorbitori o să se refere suficient de mult la conținut, așa că eu o să aleg să vorbesc despre semnificație și despre nevoia de cunoaștere prin scris. Prezență discretă în spațiul public, în toată perioada celor 4 mandate ale primarului Hogea, doamna Valeria ne propune astăzi spre lectură un roman. Mărturisesc că știu despre intenția dânsei de cel puțin 2 ani și am așteptat cu răbdare să se țină de cuvânt, așa cum face de fiecare dată. După cum vedeți, suntem astăzi aici pentru a celebra curajul acestei distinse doamne de a ne dezvălui câte ceva din intimitatea gândurilor și a ideilor personale despre realitățile vieții, despre destin și despre poveștile pe care le-a trăit sau și le-a imaginat de-a lungul anilor. Spun ,,curaj,” pentru că și-a dorit să scrie încă din vremea studenției, dar nu a putut face acest lucru din motive personale: copii de crescut și un soț ultra popular, cu aspirații politice. De atunci, au trecut niște ani, multe întâmplări și se derulează o pandemie. Cred că acest volum aduce în prim plan tocmai ideea de destin, asumat însă ca o consecință a alegerilor. Câteva personaje atent conturate, care urmează o traiectorie sinuoasă, cu dificultăți, cu temeri sau cu nevoi profund umane, încheagă această poveste a căutării unui drum special. Pentru că toți vrem și avem dorința profundă de a fi speciali. Scrisul este o mărturisire. Iar Valeria Hogea ne mărturisește ,,cu soarele în ochi” că a încercat să înțeleagă viața, în toate manifestările ei, că și-a dorit și își dorește să creadă în frumusețea naturii umane și în puterea binelui, a prieteniei și a valorilor în care credem toți. Îmi place să presupun că în mintea cititorilor, după lectură, vor rămâne gânduri frumoase: că suntem împreună, că avem pentru ce trăi, că fiecare om merită să fie văzut așa cum este. Un vultur, o vrăbiuță, o cinteză, ce crede fiecare de cuviință, dar în orice caz, o pasăre rară!”.

Autoarea a citit din volum povestea vulturului care, la atingerea primilor săi patruzeci de ani, este împiedicat să vâneze (și deci, să trăiască!), de dimensiunile exagerate pe care ciocul și ghiarele sale le-au atins, precum și de mărimea și desimea împovărătoare ale penajului. Este silit să-și zdrobească singur ciocul de pietre, să aștepte creșterea altuia nou cu ajutorul căruia să-și smulgă ghiarele stânjenitoare și apoi, cu ghiarele cele noi, să-și smulgă penele vechi. „Astfel, după cinci luni de durere, înfometare și suferință, cu un cioc nou, ghiare noi și un penaj nou, vulturul mai poate trăi mai bine de treizeci de ani. Uneori, pentru a ne continua viața, este necesar să trecem prin suferințe, îndoieli, dureri și angoase (s.n.)” – conchide autoarea. Invocând simbolul vulturului în suferință și concluzionând, ea descoperă astfel lucrurile vechi, de care oamenii nu se pot despărți, și anume „moartea” inițiatică prin suferință pentru „renașterea” într-o nouă stare, superioară. În „lumea modernă”, convenție desacralizată a unei faze istorice, mai există, camuflate, inițierile de care nu ne putem despărți, sub forma suferințelor și încercărilor „rele pe care le înfruntăm – în crizele spirituale, singurătatea și disperarea pe care orice ființă omenească trebuie (s.n.) să le traverseze pentru a accede la o existență responsabilă, autentică și creatoare. Caracterul inițiatic al acestor încercări nu este înțeles ca atare, dar nu este mai puțin adevărat, cu toate acestea, că omul devine el însuși numai după ce a rezolvat o serie de situații disperat de dificile și chiar periculoase, adică după ce a suferit <<torturi>> și <<moarte>>, urmate de trezirea la o altă viață, calitativ diferită, pentru că este regenerată” (Eliade, Mircea, 2017, Nașteri mistice, Editura Humanitas, București, pp. 236-238). Proaspăta autoare tulceană, debutantă la atât de generoasa Casă Avramide, a demonstrat prin cuvintele citate mai sus că și-a trăit inițierea și a înțeles-o, privind acum lumea de la înălțimea noii sale stări ființiale! Pentru că a înțeles să-și scrie și publice cartea de debut după ințiere, să îi urăm bun venit în Tulcea cea inițiată, din Casa Avramide!

Dan Arhire