La plecarea lui Fedea

Astăzi îl petrecem pe Fedea spre marginea orașului celor vii și-l vom lăsa, pentru totdeauna, dincolo de hotarul țării celor morți. Acolo urmează să îl întâmpine rudele, prietenii și cunoscuții lui duși dintre noi mai demult. El le va povesti lucruri noi de pe aici și le va răspunde la întrebări.

Mii de ani oamenii și-au imaginat așa marea trecere, dar, nimeni nu s-a întors să ne confirme. Cert este că, de astăzi înainte, Feodor Mihei, născut la începutul anului 1951, adică în 12 ianuarie, nu va mai fi printre noi și nu îl vom mai putea întâlni pe străzile acestui oraș, pe care, cu proverbialul său aparat de fotografiat, le-a străbătut la picior, de atâtea ori! Îl vom mai întâlni doar în amintirile noastre, uneori clare, alteori difuze și încețoșate, dar întotdeauna râzând! Râzând, pentru că, dintre toate imaginile trecutului, acelea cu el râzând se vor impune, cred, pentru noi toți. Era vesel și asta presupunea cel puțin un zâmbet permanent, dacă nu râsul clar, nestăvilit. Era bucuros întotdeauna de întâlnirile cu rudele, prietenii și cunoscuții săi și îi plăcea ca, după despărțirea de aceștia, să le povestească însoțitorilor lucruri frumoase și amuzante despre  ei.

Îl știam din vedere dar, de cunoscut, l-am cunoscut în ziua de 1 Martie 1990, când l-am întâlnit la ziarul „DELTA”. Desigur, râzând – cum altfel? – o apariție luminoasă, un bărbat tânăr, deschis și plăcut la înfățișare, care mi-a urat bun venit în presă. El venea din laboratorul foto și era îmbrăcat într-un halat albastru, pe care aveam să-l văd mulți ani de atunci încolo, celebrul și proverbialul său halat albastru care, odată îmbrăcat de proprietar, avea semnificația de „SSST!!! Se lucrează!”. Alături de Adrian Vasile, un alt simbol al presei tulcene pe care sper că Fedea îl va reîntâlni astăzi, mi-au fost deschizători de ochi și de drumuri în aventura gazetărească pe care am început-o atunci. Fedea m-a însoțit cu consecvență pe teren mai bine de patru ani de zile, ajutându-mă să deprind orașul și județul, cu oamenii și dedesubturile lor. A făcut asta extrem de bine, cel puțin la fel de bine pe cât făcea poze, dovedindu-și utilitatea cu asupra de măsură, mai mult decât îi prevedea fișa postului. Pentru aceasta, pentru că verificasem pe propria-mi piele utilitatea colegială și profesională pe care Fedea o dovedea, i-am plasat sub oblăduirea lui pe toți începătorii într-ale presei de la ziarul „ACUM”. Fedea i-a purtat pe toți pe unde trebuia a fi ei purtați, le-a înlesnit și intrările și retragerile, după cum situațiile o impuneau și le-a dat curajul atât de necesar în confruntarea cu „subiectul”, pe teren, adică „în deplasare”, atunci când gazetarii mai slabi de înger se simt singuri pe lume!

Era un bun profesionist și se certa pentru pozele lui cu „vrăjmașii” de conjunctură – directorul, redactorul șef sau secretarul de redacție – susținându-și punctele de vedere. A fost nevoit, ca noi toți, de altfel, să se adapteze la progresul tehnologic, aparent înlesnitor de sarcini dar, deseori, călcător în picioare a unui anumit tip de romantică frumusețe, lucru care, pentru oamenii sensibili, cu structuri delicate, contează. Astfel, întâi a dispărut tipografia „cu plumb” și, odată cu ea, dialogul lui cu tipografii, pentru realizarea negativelor tipografice foto din metal; apoi, când laboratorul său foto – un adevărat spațiu alchimic și vrăjitoresc al fotografiei alb negru, spațiu tainic care-i menținuse lui inatacabilă unicitatea ani de zile – nu a mai fost necesar, căci noua tehnologie digitală îl făcuse desuet și caduc, Fedea s-a dedat noului, dar fără plăcere și fără bucurie profesională!  A face poze cu aparatul digital era, de acum, la îndemâna oricui, chiar dacă el le realiza și pe acestea mai bine ca alții, iar când era telefoanelor mobile capabile de fotografie, s-a revărsat peste presa din întreaga lume, poezia ziarului tulcean de altă dată s-a sfârșit cu totul și deja chiar martorii acestei difuze și subtile poezii se răriseră îngrijorător. Lumea se răsucise după altă busolă care nu mai arăta vechile puncte cardinale. Era, de acum, o altă lume, în care ultimii reprezentanți ai unor meserii de curând apuse deveniseră, cei mai mulți dintre ei, subiecte de reportaj!

Își iubea familia, de care era tare mândru! Fetița lui era lumina lui și raporta totul la ea. Când, rareori, deplasările noastre de documentare durau mai mult de 24 de ore, lui Fedea i se făcea dor de nevastă (Dumnezeu să te odihnească, Mari!) și asta îl silea să plătească tributul de rigoare societății noastre masculine, scăpate din lanț, aflată în neprețuită libertate! Îl plătea, tributul, fără să se sinchisească!

Cu plecarea lui Fedea se sfârșește, astfel, o lume. Nu numai lumea unui om anume, cum se întâmplă în cazul fiecărui dus, ci a unei nevinovate și romantice lumi tulcene, împuținată și strânsă în jurul unui simbol; anume, acel simbol al unui om înalt, drăguț și veșnic zâmbitor, cu geanta misterioasă a aparatului fotografic pe umăr, desenând de-a pururi, cu mersul său elongat, contururile străzilor sau falezei tulcene. Pentru unele dintre doamnele și unii dintre domnii care fie sunt aici, fie sunt altundeva, dar acum se gândesc la asta,  este vorba chiar despre lumea tinereții noastre!

Adio, Fedea!